1619110_668724303174572_2144151144_n

De ce ne place Carla’s Dreams?

Au trecut patru ani și trei zile de la primul concert Carla’s Dreams, în general (club Faraon, Chișinău), până la cel mai recent concert din Chișinău. Am fost la primul concert, niciodată nu am să-l uit. Am mers singur și îmi era teamă că n-am să am cu cine să mă distrez, toți prietenii mei nu prea știau de cântărețul ăsta și nu au prea vrut să meargă cu mine la concert. Dar am avut noroc, m-am revăzut cu Zina acolo, nu o văzusem cam de un an. Am făcut poze cu aparatul ei, am dansat pe rupte, am încercat de foarte multe ori să dau un zoom cât mai mare pe fața lui Carla’s Dreams, să-i înțeleg structura feței, poate cumva îi dezvălui identitatea, dar n-am reușit.

Au trecut patru ani și tot nu am reușit să-i dezvăluit în totalitate identitatea. Deși știu cum arată, cine e, cum îl cheamă, știu unde a muncit și ce a făcut, am aflat foarte multe lucruri din viața lui, datorită profesiei pe care o am, dar deja nu mai am interesul de a-l da ”pe față”. Aceste informații mi-ar putea aduce un bonus la salariu, căci audiență sigur vor face, dar aici e mai mult o chestie de principiu.

Nu mă pot numi nici până astăzi fan Carla’s Dreams. Nu sunt genul de om care să-mi fac idoli prea mulți. Am câteva exemple, în general, de personalități. Le admir pe Lady Gaga, Kat Dennings și mai sunt câteva staruri pe care le plac pentru cum sunt și ce fac. Dar să nu deviez acum la alt subiect.

Au trecut patru ani de la primul concert al lui Carla’s Dreams, despre care, APROPO, el spunea că ar putea fi singurul. Nu a fost deloc așa, căci după aia l-au descoperit televiziunile și l-au cam exploatat, dar pentru binele fanilor. În Moldova a strâns numărul maxim de fani – cam toată generația tânără îi știe cântecele. Înainte le cânta pe cele cu expresii locale, de Moldova, acum le cântă și pe cele mai cenzurate, dar cu mai multe milioane afișate pe YouTube, sub player.

Conceptul de artist cu identitate ascunsă nu-mi pare cel mai original, dar nici nu cred că s-a mers de la început pe acestă bază. Totuși, ce cred eu că i-a atras pe toți, înainte să-i asculte piesele, este un mare semn de întrebare. Te uiți și nu înțelegi cine e și de ce e așa. Noi ne punem sute de întrebări pe zi, iar asta se numește curiozitate. Carla’s Dreams încă e o curiozitate pentru toți cei care-l ascultă. Parcă, în același timp, ni se pare că-l cunoaștem atât de bine, căci cântă despre lucruri pe care le știm, le-am trăit sau ni le imaginăm perfect, dar cu adevărat, de fapt, nu-l știm deloc pe băiatul cu glugă pe cap și mereu cu fața vopsită.

Nu știm de ce a decis să ni se arate în așa formulă. Dacă nu ar fi un artist, ci un om care merge simplu pe stradă, însă tot așa, vopsit pe față și cu o glugă pe cap, l-am considera un drogat și un lepădat. Pentru că așa lucrează imaginația noastră, dezvoltată de influențele locale. De aici par să fi pornit și câteva dintre melodiile lui.

Poate sub gluga aia se ascunde un intelectual? Sau poate un huligan? Poate e un hoț de buzunare, dar poate fi și un medic de treabă. Nu vom ști prea curând. Dar, deja, după patru ani, aproape că nici nu ne mai interesează. Căci ”relația” asta a început întâi de la necunoscută, apoi a trecut la aprecierea artei pe care o face artistul.

Vorbind de piese, dacă inițial s-a mers pe metoda de cucerire a oamenilor redarea similară cu mici exagerări a senzațiilor pe care fiecare le-a avut sau prin care ar fi putut trece, acum nivelul e mult mai sus, căci România, de exemplu, nu știe de ”dvor”, ”raslabon”, ”lavocikă”, ”pațani” și alte șmecherii de-a noastre. Acum se merge pe punctul sensibil al umanității, care merită exploatat, până oamenii își vor descoperi sinele și se vor accepta așa cum sunt. Atunci, se va căuta un alt reper și o altă cale pentru succes.

Iar pe ruși… pe ruși i-au cucerit notele și repetitivitatea unor cuvinte. Ei sunt înnebuniți după astfel de momente, pe care rar le găsesc în muzica pe care o mai prind, întâmplător, din Moldova sau, și mai rar, din România. Acum nu rămâne decât să le trimită cineva piesa chinezilor și japonezilor, ca melodia ”#eroina. Sub pielea mea” să devină cu adevărat un hit internațional.

P.S. Aapropo, dacă la începuturi Carla’s Dreams spunea că nu-și planifică un proiect de durată și că îl va lichida odată ce nu va mai avea ce spune publicului, păi se pare că s-a cam trecut peste această idee. Băieții fac acum minim 5000 de euro la concerte. Asta era suma speculată înainte de concertul de la Arenele Romane din București, iar suma ar fi trebuit să crească după.

Ce a rămas din casa bunicilor

”Dar via unde-i? A tăiat-o cineva?” – Mama

Baba nu mai e. Nenea nu mai e de ani buni. El a murit cu două zile înainte de ziua mea, făceam trei ani. Vă dați seama, la trei ani eu nu mi-am sărbătorit ziua de naștere. Nu percepeam pe atunci că pierd un om minunat, de la care am moștenit foarte multe.

Azi am fost din nou, ca să respect regula, la țară. Cimitir, chestii, pomene, astea pentru mine nu au contat atât de mult cât clipa în care am înțeles cât este de complicat să renunți la lucrurile și oamenii dragi și să te împaci cu ideea că singurul lucru pe care-l mai ai sunt doar amintirile.

Am mers cu mama și câteva rude până la Pitești, satul în care a copilărit mama. Acolo se află casa bunicilor mei răposați (noi le spuneam Baba și Nenea)… sau, care casă?! Ce a mai rămas din casa aia minunată, cu multe uzoare, mult lemn, pentru că Nenea era lemnarul satului, curtea aia cu un cotlon mare, un beci extrem de trainic, pentru că mai există și azi. Din casă nu a rămas decât o jumătate de perete, cu o culoare roasă. Dar au rămas merii. Și curtea părea mult mai mare când totul era aici, porțile nu mai sunt demult, iar fântâna e o groapă de gunoi.

Copacii sădiți de mama sunt, vai cât s-a bucurat mama când i-a văzut. Mama și-a luat câteva flori din fosta curte, acasă, că s-a apucat de la o vreme să-și reamenajeze curtea. Ce flori frumoase erau aici. Dar acum ce e?! Nimic, spune mama. A șocat-o și lipsa viii ce se afla mai sus de casă, fix peste drum, într-o grădină mai mare. Dar via unde-i? A tăiat-o cineva? Vai, nici la vecini nu mai e, spune mama, oarecum cu copleșită de un sentiment tot mai puternic de dor de ce a fost în jurul ei, însă cu zece-douăzeci de ani în urmă. Și erau multe.

I-am simțit golul. Dar cum să nu-l simți când te gândești că nu e nimic veșnic, în afară de pietre. Casa era din lut și pământ, așa cum se făceau pe vremuri. Gardul era din lemn, nu mai e. Câțiva stâlpi de lumină, din lemn și ei, suspect de înclinați, mai dau de înțeles că aici a fost o stradă. Nu am știut niciodată cum s-a numit strada asta, dar nici nu mai conta. Veneam mereu la Baba nu ca să știu cum se numește strada, dar ca să mai respir natură, niște colăcei copți și calzi, să gust niște compot extrem de bun. Și nu mai e nu doar casa lui Baba și Nenea, nu mai e toată strada, până la intersecția următoare.

Beciul a rămas întreg
Beciul a rămas întreg

Nu va mai fi nici tot satul în zece-douăzeci de ani, sunt convins. Aici nu mai crește niciun copil, autorități nu există, sunt doar niște bătrâni amărâți și un cimitir care e aglomerat doar de Blaijini. Exact a doua zi după această sărbătoare, în Pitești revine liniștea de moarte, căci e un sat departe de șosea, departe de mulțime, departe de oameni, departe de mama, departe de mine.

Baba, Nenea, mi-e dor.

Curtea
Curtea

Aha, da! Cum să nu?!

Îmi aduc aminte foarte bine cum îl adorați toți pe Iura, unii dintre voi, țin minte bine, se ucrau după el în copac. Mare păcat, nu eram și eu pe atunci la Chișinău, cred că tot urcam. Dar, aveam eu copacii mei, acasă, sau la țară. Drept că de pe unul mai nu am căzut, cireșul naibii.

Da, Iura. Iura era atrăgător în ochii femeilor și мужык în ochii bărbaților. Nu, alta e că azi el a ajuns un nimeni și un nimic. Cine mai vorbește de Iura pe la televizor? Nici măcar Iura nu prea apare pe la telecanale, că nu-l mai vrea nimeni. A expirat pațanul, iar voi, comentatorii mei iubiți și formatorii de opinii, ați găsit un alt idol, pe Vladic. Și Vladic nu era mai prejos decât Iura. Femeile, само сабой, îl îndrăgeau. Ce-i drept, s-a învățat băiatul să-și facă frumos freza mai târziu, dar așa-i, cu vârsta tot, cu vârsta. Vladic striga pe la microfoane, nu prea vroia el la televizor, se fărma ca piceana, dar o făcea pe eroul cu spectatorii de față. Asta, apropo, se numește actorie făcută de un profesionist. Ce, nu ți fost la teatru?

Vladic, desigur, avea o patimă. El tăcea când nu trebuia, dar asta uneori l-a ajutat. Dar odată când a luat și i-a dat cu cuvintele, păi toată lumea mai n-o căzut jos. Apropo, pe timpul lui Vladic, toate fetele tinere și băieții virgini se înscriau la el pe liste, ca să fibă acolo, lângă Vladic. Vladic purta cămeși albe, frumoase, mie îmi plăceau, eu așa nici până azi n-am.

Dar, ne-am cam săturat de Vladic. Vladic nu ne mai place, aduceți-l pe următorul. Dar stați, următorul nu era bărbat. AAAAAAAA! Ce e de făcut? Da de făcut e uite ce, dacă nu-i bărbat, îl facem. Și când am început să-i punem coaie unei femei, săraca n-a fost bucuroasă. ”Apintruși?”, s-a întrebat chiar ea. Și nu degeaba s-a întrebat, ”apintrucă” noi singuri am dat bac-ul copiind și cine știe cum, iar acum ne-am răzbunat pe cei de după noi. Sau, dacă nu ne-am răzbunat, măcar am râs de ei. Hahaha! Ce-am mai râs!

Pe femeia căreia i-am atribuit coaie o cheamă, v-ați dat seama, Sandu. Ei cum, nu chiar Sandu, dar n-am săi zic pe nume, dăăăh! Și acum, acum Sandu e eroul nostru, căruia, evident, îi punem coaie. Pentru că noi am vrut un bărbat, dar s-a primit femeie. Ei, nu-i nimic. Când o să se ducă Maia, o să găsim un bărbat.

Bine, printre micii eroi, între timp, au mai fost câțiva, ca Iura (altul decât primul), Renatic și mai erau vreo doi, dar sunt cam prăfuiți și mai bine îi țin în corobșică.

12369193_442797405929904_7599768562832979785_n

Bineînțeles că nu v-a plăcut la Conacul Manuc Bey! De ce ar fi trebuit să vă placă?

Dacă ați deschis articolul, presupun că ați fost la Conacul Manuc Bey duminica precedentă. Locul este, practic, un șantier, e totul în reconstrucție, peste tot se zugrăvește, aproape nimic nu e gata până la urmă. Cei care au decis să redeschidă Palatul în timpul renovărilor au luat o decizie greșită… în opinia moldovenilor.

Fiind nu chiar credincios, mi-am făcut cruce când am intrat pe pagina evenimentului să citesc comentariile scrise de alții. ”De ce e glod?”, ”Ce e cu mizeria asta?”, ”Cum poți să deschizi un Palat când el nici măcar nu e gata?” – cam așa am legat eu multe dintre comentariile pe care le-am citit. Îți pui mâinile în cap. Nimic nu le mai place oamenilor noștri. Niște pretențioși peste tot, de parcă zilnic nu mai ieșim din viață luxoasă.

Ca să înțelegeți, Conacul nici pe departe nu e gata. Presupun, iar aici las loc de o replică din partea responsabililor, că termenii vor fi depășiți și nu va fi gata el chiar în primăvara anului viitor. Căci nouă, moldovenilor, ne place foarte mult să încălcăm termenii. Dar nu asta e important. Important e că Palatul arată acum fenomenal față de ce, scuzați-mă, dărâmătură, era. Cum l-au restaurat, cum l-au reconstruit că acum arată mai bine, nu știu. Aș avea o pretenție față de nuanța cu care l-au zugrăvit pe exterior, deși pe interior tot e prea aprins, după ochii mei. Dar poate așa a fost gândit totul, încât afară, odată cu trecerea timpului, culoarea va deveni mai naturală, iar în interior va fi adus mobilier care va completa ceea ce nu putem înțelege acum.

Palatul lui Manuc Bey e încă un șantier, însă deja are aspect drăguț. Că e mocirlă în jur și toată lumea a dus cu ea kilograme de nămol, asta e altă treabă. Știți, voi tot în jurul caselor voastre nu ați făcut totul deodată. Cel mai mult, însă, m-a șocat cum stăm noi în rând. Eu tot. Noi nu știm definiția cuvântului rând sau a face coadă. Căci noi ne punem în turmă și îi împingem pe toți din jurul nostru doar că trecem mai repede.

Cineva ar explica asta cu setea pentru cultură, dar nu aș susține deloc așa o afirmație. Ați văzut cum pozăm cu toții în fața unui castel? Pozăm ca pentru Odnoklassniki. Pozăm mai rău decât pe fotografiile de buletin, căci ne schimonosim cumplit.

Iar tunelurile… tunelurile mi-au plăcut. Dacă s-ar filma niște documentare acolo, ar fi bestiale. În rest, spor la treabă responsabililor și să nu uite că noi o să-i controlăm și fiecare etapă a reconstrucției o vom nota. Ne vedem la primăvară, sper, sau în cel mai nefericit caz, la vară, la Manuc Bey.

Și cum zicea Vlada Ciobanu pe Facebook, mai bine ați face acolo ”un muzeu dedicat războiului ruso-turc și cum asta a afectat soarta țării noastre. Dar nu cu mobilier și desene, dar informații echilibrate, filme, sunete, atmosferă și tot felul de instalații de artă. Noi atâta discutăm despre 1812, dar probabil puține detalii ne mai amintim de la școală și ne e dificil să explicăm asta străinilor. Cu cât mai multe știi, cu atât mai ușor depășești. Și aș face două festivaluri pe an acolo (de exemplu, a culturii ruse și a culturii turcești sau cu lupte de pe vremea războiului). Și aș interzice vânzarea frigăruilor la evenimente publice. Și poate o sală mică de concerte. Și o cafenea. Și multă verdeață pe care oamenii să facă picnicuri și să citească”. Subscriu în totalitate.

Vrei să vezi o Galerie FOTO de la Manuc Bey, click aici!

E curva perfectă! Nu?

…prea greu să recunosc tot, sunt prea multe de spus. Poate și sunt plin de păcate, de lucruri pe care nu le-am descoperit eu despre mine, încă. De parcă tu ești mai bun?! Cel puțin poți fi. Eu, cu păcatele mele, mă știu și mă accept. Nu pot să-ți spun tot, dar mă accept și doar așa pot să continui să trăiesc. Ba, de ce să nu recunosc, încep să cred pe alocuri că unele păcate nu-s chiar atât de păcate. Da, anumite schimbări din viața mea m-au șocat. Imaginează-ți, eu sunt șocat de ce mi s-a întâmplat. Și, crede-mă pe cuvânt, mi s-au întâmplat multe. Un singur om, maxim doi, știu anumite lucruri despre mine. Stai, cu unul nu vorbesc… poate a și uitat deja?!

Un singur om îmi cunoaște partea din umbră. Nu te teme, nu e atât de neagră. Fum. Și nu e deloc chestia de încredere, că i-aș spune și mamei, dar îmi e frică de reacții, continuare. Sau poate doar am senzația că îmi este frică și, totuși, nu-mi e frică de nimic?!

Ce căpățână de om pot fi?! Nu am avut încredere în mai mulți oameni decât unul, să-i spun un secret. De ce mă mai consider un om bun? De ce continui să cred că pot face bine, dacă numai la asta nu-mi stă gândul? Sunt drăguț cu oamenii, dar oare asta e calitatea de care ar nevoie un om pentru a tinde să fie perfect? Oare de asta avem nevoie ca să ne descoperim așa cum suntem? Iată, de ce evităm uneori să aflăm lucrurile murdare despre noi? Ne e teamă că nu ne va plăcea de noi înșine? Eu am descoperit partea asta, acoperită cu un strat foarte gros de funigină. Da, la început strâmbam din nas, apoi am început să profit. Mă simțeam violat de viață, de soartă, de tot ce nu e însuflețit în jurul meu. Acum îmi place. Am o relație perfectă cu soarta. E o curvă soarta asta a mea, dar merită orice sacrificiu.

După așa curve încă o să mai alerg. N-am chef acum, cred că o să mă căsătoresc cu ea. E o curvă prea frumoasă și prea virgină să o dau altcuiva, plus îmi mai și place, dacă mă gândesc mai bine, de ea. E perfectă. E curva perfectă. Exact. Nu există așa nu termen, nu? E curva perfectă! E adorabilă, câteodată parcă-i bipolară, pardă nu-ți dă pace și liniște, când tu doar asta vrei. Dar tu, de fapt, nu vrei nimic. Tu vrei ea să te chinui, masohistule! De ce nu lași soarta în pace să-și caute de treabă? Știu că vrei să te bată, să profite de tine în ultimul hal, de parcă ai fi o cârpă de podele expirată. Nu există cârpe de podele expirate, nu? Adică, zic de cârpă expirată, nu de podele expirate, ca să mă înțelegi bine. Ah, da, de curve vorbeam. Exact, e o curvă. Scoate sunete deloc dumnezeiești, mai rele decât vecina de sus, care are regim de două săptămâni, geme fastuos peste o seară. Nu o mai doare capul? Când a durut-o ultima dată? Nu-mi amintesc.

Dar soartei știi ce i-ar mai plăcea la tine? Dacă ai mai fi și lucrat. Adică, știi tu, corp cu pătrățele, pachețele de mușchi ca ea să se simtă divă când trece cu mâna peste pieptul și abdomenul tău. Să i se pună diagnosticul unei femei muribunde, care are nevoie urgentă de consolare sexuală, când doar te atinge. De aia îți spuneam că-i curvă. Iat-o, cum te vrea și ea. Nu-i însuflețită, ai noroc. Ai mare noroc, că ar fi trebuit să pierzi timpul numai prin farmacii și cabinete medicale, la cât de istovit puteai fi. Te vrea enorm, e pierdută. Sau poate ea doar de față cu tine face așa? Deși, mă gândesc, o soară nu poate avea două fețe, ea doar nu e în carne și oase. E o idee. O idee mult prea perversă pentru a fi discutată de față cu copiii.

Ah, da, ce ziceam? M-am cam pierdut cu un gând.

Da, asta ziceam! Termină cu orgasmele, vecino!